MATEI VIŞNIEC

 





Matei Vişniec (n. 29 ianuarie 1956, Rădăuţi) este un poet şi dramaturg român, activ în acest moment în Franţa, cunoscut în special pentru scrierile sale în limba franceză. A studiat istoria şi filozofia la Universitatea din Bucureşti şi a fost membru al Cenaclului de Luni, coordonat de profesorul Nicolae Manolescu. Piesele scrise între 1977 şi 1987 au fost cenzurate şi circulau pe ascuns, doar poemele îi erau publicate. A fost membru activ al Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu. Înainte de 1989 i‑au apărut în România: La noapte va ninge (Editura Albatros, 1980), Oraşul cu un singur locuitor (Editura Albatros, 1982), Înţeleptul la ora de ceai (Editura Cartea Românească, 1984).


În 1987, cere azil politic în Franţa, unde obţine cetăţenia franceză în 1993.


După 1989, devine autorul cel mai jucat în România, în Bucureşti şi în provincie, la radio şi la televiziune. În octombrie 1996, Teatrul Naţional din Timişoara organizează un festival „Matei Vişniec” cu 10 dintre piesele sale, prezentate de către 12 trupe teatrale. Devine prezentat şi în manualele şcolare.


Din 1992 piesele lui Matei Vişniec se joacă în străinătate, Les chevaux à la fenêtre, în Franţa şi Petit boulot pour vieux clown, la Bienala de Teatru din Bonn. Ulterior, 20 de piese i‑au fost jucate în Franţa (Théâtre de l’Est Parisien, Théâtre du Guichet Montparnasse, Théâtre du Rond‑Point, Studio des Champs‑Elysées, etc.). Matei Vişniec este al doilea dramaturg român care reuşeşte să se impună în lumea selectă şi conservatoare a teatrului francez, după Eugène Ionesco.


Piese de teatru: Les chevaux à la fenêtre (Caii la fereastră), Attention aux vieilles dames rongees par la solitude (Atenţie la bătrânele doamne roase de singurătate), Le roi, le rat et le fou du roi (Regele, şobolanul şi nebunul regelui), Theatre decomposee ou, L’homme‑poubelle (Teatrul descompus sau Omul‑pubelă), Petit Boulot pour vieux clowns (Angajare de clovn), Du pain plein les poches (Buzunarul cu pâine), Paparazzi, ou, La chronique d’un lever de soleil avorte (Paparazzi sau cronica unui apus de soare avortat), Trois nuits avec Madox (Trei nopţi cu Madox), Mais maman, ils nous racontent au deuxième acte ce qui sest passé au premier (Bine, mamă, da’ ăştia povestesc în actu’ doi ce se‑ntâmplă‑n actu întâi), Mais qu’est‑ce qu’on fait du violoncelle? (Si cu violoncelul ce facem?), Comment pourrais‑je etre un oiseau? (Cum aş putea fi o pasăre?), Le dernier Godot (Ultimul Godot), Histoire des l’ours panda racontee par une saxophoniste (Istoria urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt), L’histoire du communisme racontee aux malades mentaux (Istoria comunismului povestită pe înţelesul bolnavilor mintali), Lettres aux arbres et aux nuages (Scrisori către arbori şi nori), Mansarde à Paris avec vue sur la mort (Mansardă la Paris cu vedere spre moarte), Richard al III‑lea nu se mai face sau Scene din viaţa lui Meyerhold, Hotel Europa complet.


 


1. Consideraţi că România de azi este diferită de cea anterioară anului 1989? Din această perspectivă, se poate vorbi, din perspectiva dumneavoastră, de o magistratură de dinainte de 1989 şi de una de după 1989?





Aş preciza de la bun început că răspunsurile mele emană dintr‑o experienţă de scriitor şi jurnalist, şi că multe detalii legate de sfera juridică nu‑mi sunt foarte familiare. Iar acum iată ce cred.


Indiscutabil, România de azi e diferită de cea pe care am cunoscut‑o eu înainte de 1989 (sau mai bine zis 1987 când am plecat eu din ţară). Orice s‑ar spune, România de astăzi face parte din Uniunea Europeană, ceea ce înseamnă o şansă, inclusiv şansa de a fi supravegheată şi mustrată de surorile ei mai mari când începe să se abată de la unele norme… Nu e puţin lucru să faci parte dintr‑o familie onorabilă care se luptă pentru un proiect de societate interesant. Între familia fostelor „democraţii populare” şi familia europeană există o diferenţă ca de la cer la pământ. Între a evolua sub ochiul protector al Moscovei (sau cel al ideologiei unice) şi a accepta ochiul protector al Bruxelles‑ului e o diferenţă enormă. Dacă Uniunea Europeană va reuşi să‑şi consolideze proiectul ei de integrare, ea va oferi un model planetar de convieţuire. Construcţia europeană este singura utopie care ne‑a mai rămas, după căderea celei precedente care a lăsat în urma ei, pe întreaga planetă peste o sută de milioane de morţi. România a ieşit practic din spaţiul geopolitic al unei utopii negative (vorbesc de fosta utopie comunistă care devenise criminală), pentru a intra într‑un cu totul al spaţiu geopolitic, marcat de acumularea experienţei democratice. Într‑un fel, România a trecut de pe un continent pe altul. Tinerii de astăzi trăiesc în Europa, în timp ce tinerii de dinainte de 1989 trăiau într‑un fel de lagăr. Nu trebuie să uităm aceste enorme schimbări, chiar dacă, în viaţa de zi cu zi, românii se mai confruntă cu reflexe din anii comunismului, precum şi cu apariţia altor nedreptăţi pe care unii le consideră la fel de grave precum cele din anii comunismului.


 


2. Ar trebui trecută cu vederea colaborarea unor magistraţi cu serviciile Securităţii, dată fiind experienţa şi competenţa acumulată (ştiut fiind că un bun specialist se formează în mulţi ani) sau ar trebui ca aceste persoane să fie expuse şi îndepărtate din profesie? Soluţia din Germania de Est, unde, după căderea zidului şi reunificare, judecătorii din perioada comunistă au fost îndepărtaţi, este cea mai bună?


 


Personal nu cred în metodele „radicale” care ţin mai mult de arta spectacolului decât de pragmatism. Dacă România ar fi scos din spaţiul profesional, imediat după 1989, toţi funcţionarii, profesorii, magistraţii, inginerii, preoţii, etc. care au colaborat cu securitatea, ţara n‑ar mai fi putut funcţiona. În acelaşi timp, însă, „a trece cu vederea” nu trebuie sa însemne „uitare”. Îmi amintesc de o frază destul de caraghioasă din Manifestul Partidului Comunist. Marx şi Engels, care erau, de fapt, ca statut social, nişte burghezi pur sânge, au avut grijă să introducă o anumit menţiune în programul lor revoluţionar. Ei spun că burghezii luminaţi, care îşi dau seama că trebuie să se asocieze cu proletariatul pentru a sprijini revoluţia şi a contribui la victoria ei, vor fi oarecum iertaţi de istorie şi li se va oferi un loc în procesul de schimbare radicală a societăţii. În mecanismul marilor schimbări sociale, trecerile „dintr‑o tabără în alta” sunt, deci, monedă curentă, e suficient, de exemplu, să citim mai cu atenţie ce s‑a întâmplat la revoluţia franceză. Uneori aceste reconvertiri au şi ceva grotesc, aşa cum s‑a întâmplat şi în România. Oameni care au colaborat cu Securitarea au devenit primii revoluţionari, iar foşti demnitari ai regimului au devenit primii capitalişti pur sânge. Nu trebuie să ne mire aceste reconvertiri, ele fac parte din natura umană, care este profund contradictorie. Mai rămâne ca societatea să consolideze ulterior, prin energiile proaspete ale generaţiilor tinere, fundamentele schimbării.





3. Consideraţi că şi în prezent, în lume şi în România, puterea politică exercită influenţă sau control asupra magistraţilor? În ce modalitate? Prin ce pârghii?


 


Cei care trebuie să asigure buna funcţionare a justiţiei sunt, peste tot, sub o teribilă presiune, politică, economică, mediatică şi ocultă. Chiar şi în ţări unde există o mare tradiţie a independenţei justiţiei, precum Statele Unite, deseori justiţia devine un spectacol mediatic şi o mascaradă. Trebuie spus că acest corp social format din magistraţi este de fapt singurul care poate provoca „revoluţii” în condiţii paşnice şi transforma din interior viaţa politică a unei ţări, în sensul asanării sale. În momentul în care magistraţii italieni au declanşat operaţiunea „mâinilor curate” edificiul societăţii italiene a fost de fapt zguduit din temelii. Singura mare angoasă a clasei politice este justiţia independentă. Motiv pentru care clasa politică încearcă întotdeauna, prin diverse piruete, să‑şi subordoneze justiţia. Franţa, de exemplu, nu este un exemplu glorios de independenţă a justiţiei, şi în acest moment traversează un moment de reformă care s‑ar putea solda, spun experţii, cu o dependenţă chiar şi mai mare a magistraţilor de putere.


Nu cunosc toate subtilităţile prin care puterea încearcă să ţină sub control justiţia. Una dintre pârghii se află însă la nivelul atribuţiilor pe care şi le arogă puterea în materie de numiri în posturile cheie ale magistraturii. Personal, cred că acest corp social al magistraturii ar trebui, prin independenţa sa, să fie garanţia cea mai solidă a democraţiei. Prin coeziunea sa, acest corp social al magistraturii ar trebui să reprezinte, potenţial vorbind, contra‑puterea însăşi. Când oamenii politici trec, fără nici o ruşine, dintr‑o tabără în alta, când ideologiile nu mai au conţinut iar scopul omului politic este unul singur obţinerea puterii şi conservarea ei în aceste condiţii deci doar o magistratură independentă dar apolitică mai poate da unei societăţi acel fundament care să facă viaţa suportabilă. Când puterea juridică este contaminată de corupţie, şi când această putere juridică în stare de contaminare valsează cu clasa politică coruptă, ne aflăm de fapt în faţa unui stat de tip mafiot. Este unul din marile pericole cu care sunt confruntate numeroase ţări din estul Europei.


 


4. Dacă ar trebui să vă adresaţi unei instanţe din România, pentru a vă ocroti un drept, aţi avea încredere în sistem, în general, şi în judecător, în special? Există vreo diferenţă între ceea ce ar trebui să fie un judecător şi ceea ce el este, în realitate?


 


Să‑mi fie iertată această remarcă, dar ceea ce îmi povestesc uneori cunoştinţele din România despre ce au pătimit odată intraţi în meandrele unui proces sau ale unei plângeri, toate aceste mărturisiri şi poveşti deci depăşesc cu mult absurdul lui Kafka şi în general literatura absurdului. Justiţie senină şi limpede ca un cristal s‑ar părea că nu există. Între lege şi materializarea ei distanţa este enormă. Între sistem, în care trebuie să ai încredere întrucât este unic, şi magistratul care îl încarnează, există, s‑ar părea o mare distanţă. Pentru a rezuma, aş spune că magistraţii români mai au mult de luptat pentru a‑şi consolida reputaţia. Imaginea lor nu este încă foarte bună, dar numai ei înşişi ştiu cu exactitate de ce. Fără îndoială, traseul individual al fiecărui magistrat este şi el unul dramatic, pentru că, am impresia, deseori magistraţii înşişi îşi pierd iluziile. Când un tânăr decide să facă dreptul, el se identifică în prima fază cu imaginea judecătorului incoruptibil. Apoi, pe băncile facultăţii, începe să descopere, odată cu materia pe care o asimilează, şi faptul că societatea în care trăieşte este teribil de complicată. Apoi vin tentaţiile, presiunile, jocurile de influenţă, contactele cu puterea, seducţia banului… Câţi dintre tinerii care se vedeau incoruptibili până la sfârşitul carierei lor rămân fideli acestei imagini după câţiva ani de exercitare a profesiunii?


Ar trebui să mai spunem, poate, că meseria de magistrat este una extrem de dificilă şi din cauza faptului că se află la frontiera dintre democraţie şi capitalism. Or, se întâmplă ceva în lumea în care trăim: capitalismul şi democraţia se bat uneori cap în care, ele nu mai formează un corp comun armonios. Democraţia are nevoie de oameni lucizi care să gândească tot timpul, care să fie vigilenţi şi să reacţioneze la cele mai mici semne de abuz din partea puterii. Capitalismul, însă, prin societatea de consum pe care o construieşte, are nevoie de consumatori docili care să cumpere tot ce apare pe piaţă, să stea cu ochii în televizor ca să absoarbă modelele societăţii de consum; pe scurt, capitalismul are nevoie de o imensă masă de oameni adormiţi şi hipnotizaţi, o masă de automate care muncesc, gândesc în funcţie de ce li se spune la televizor, şi consumă copios. Am caricaturizat puţin pentru a mă face înţeles, dar aceasta este realitate. Societatea de consum care se mondializează nu are nevoie de democraţie, iar China este un exemplu periculos de reuşită a societăţii de consum fără democraţie şi libertate. Ei bine, pe cine serveşte în aceste condiţii magistratul, şi unde se situează lupta sa? Nu e simplă de loc, deci, misiunea celui care ar trebui să încarneze valorile esenţiale ale justiţiei, într‑o lume care construieşte un „om nou” monstruos.


 


5. Ce socotiţi că ar trebui să facă membrii acestui corp profesional pentru întărirea independenţei şi sporirea încrederii publicului în actul de dreptate? Cum ar trebui să se comporte un judecător? S‑a născut oare judecătorul ideal?


 


Corpul profesional despre care vorbiţi are încă o imagine ceva mai bună decât cea a unui alt corp social, cel al politicienilor. Este deja o bază bună, faptul că omul de rând are puţin mai mult respect pentru magistrat decât pentru omul politic. În acelaşi timp, un corp profesional care este contaminat de corupţie nu poate cere o independenţă absolută în stat, chiar dacă o face în numele combaterii corupţiei. Cred că acest corp al magistraturii trebuie să intre, în primul rând, într‑o operaţiune de auto‑decontaminare… Numai atunci când magistraţii din România vor putea ridica în aer câteva zeci de mii de mâini curate, vor avea şi autoritatea morală de a cere independenţa de care au nevoie pentru a fi eficienţi împotriva corupţiei. Într‑o altă fază, independenţa justiţiei ar trebui să primească sprijinul popular iar în acest sens s‑ar putea recurge la metoda referendumului. Un referendum cu întrebarea doriţi o justiţie independentă de puterea politică? ar putea fi actul fondator al României de mâine. Într‑o ţară în care oamenii nu mai aşteaptă nimic de la clasa politică, ei aşteaptă totul de la justiţie. O justiţie independentă ar mai trebui asociată, într‑un fel sau altul, la fabricarea legilor, pentru a nu‑i lăsa pe politicieni să‑şi construiască platoşe de impunitate, ceea ce ar însemna de fapt că justiţiei i s‑ar lua cu o mână ceea ce i s‑ar da cu cealaltă. Judecătorul ideal, din păcate, nu există, dar oamenii ar fi mulţumiţi chiar şi cu gândul că există o încercare de construire a lui, de ameliorare a acestui personaj cheie din societate. Declanşarea, chiar şi din partea unui mic număr de magistraţi, a unei mişcări de genul toleranţă zero faţă de politicienii corupţi ar putea beneficia de un imens sprijin popular. Un nucleu de magistraţi incoruptibili ar putea deveni baza justiţiei independente în România, ar putea declanşa o reacţie în lanţ de decontaminare de virusul corupţiei la toate nivelurile aparatului justiţiar, de la jandarm la Curtea Supremă. Nici o revoluţie de acest fel nu poate fi făcută fără curaj şi fără imaginaţie. Si mai ales, ea trebuie să înceapă cu un program clar, care poate câştiga în conţinut prin declanşarea unei dezbateri naţionale pe această temă.

Citatul zilei

Preceptele dreptului sunt: sa traiesti cinstit, sa nu vatami altuia, sa dai fiecaruia ce i se cuvine

Iustinian

Personalităţi

Nicolae Iorga Nicolae Iorga Nicolae Iorga  a fost istoric, critic literar, dramaturg, poet, ministru, prim-minist ... citeşte mai mult →

Interviuri

IOAN BOGDAN LEFTER IOAN BOGDAN LEFTER Ion Bogdan Lefter (n. 11 martie 1957, Bucuresti) este un scriitor, critic litera ... citeşte mai mult →